PREMIERĂ: Reflecții în oglinda retrovizoare
O familie din România anilor 2000 câștigă la Loteria Vizelor și se mută în America. Fără telefoane smart, fără GPS, fără bilet de întoarcere. Reflecții în oglinda retrovizoare este un spectacol de teatru documentar intim, amuzant, cald, care explorează dinamicile unei familii extinse pe două continente, dincolo de legătura de sânge. Nu își propune să expună greutățile migrației, ci mai degrabă curajul și reziliența unor oameni fermecători și amuzanți care au decis să-și schimbe viața.
Reflecții în oglinda retrovizoare nu își propune să fie doar o cronică a migrației, ci o analiză intimă a modului în care această speranță poate sfâșia legăturile de sânge. Piesa pornește cu momentul în care o familie primește vestea câștigării vizei americane, declanșând un mecanism ireversibil de dezintegrare. Ceea ce începe ca o promisiune a prosperității devine rapid un catalizator al rupturilor: între părinți care își văd copiii plecând spre un tărâm necunoscut și tineri care simt că viața lor începe doar dincolo de graniță. Spectacolul pune sub lupă prețul emoțional adesea ignorat al generației care a ales să își lase trecutul în urmă. Este o poveste despre trauma despărțirii, despre sentimentul de vinovăție al celor care pleacă și teama paralizantă a celor care rămân, captivi într-o țară care părea să nu le mai ofere loc. Prin această lentilă documentară, spunem noi, publicul este invitat să privească înapoi, în această „oglinda retrovizoare” a istoriei noastre recente, pentru a înțelege cum migrația a reconfigurat definitiv structura familiei românești. Totoată, să joci într-un spectacol despre migrație e una, dar să o faci când propriul tău bagaj a fost trântit pe asfaltul unei țări străine e cu totul altceva. Pentru mine, Reflecții în oglinda retrovizoare nu e doar un titlu. E, în cel mai direct mod posibil, istoria mea personală și a familiei mele. Știu ce înseamnă să fii plecat, să încerci să prinzi rădăcini în pământ străin și să simți cum distanțele alea mari îți diluează, în timp, amintirile. Părinții mei sunt și acum parte din marea diasporei românești. În România, aproape că nu mai există familie care să nu fie fracturată de un bilet de avion doar dus sau de o graniță. Trăim cu toții un fel de absență colectivă, o așteptare permanentă între două apeluri video sau două vizite pe an.
—Alexandru Tudor
Dincolo de statistici, migrația înseamnă ani de absență și o redefinire forțată a noțiunii de ce (mai înseamnă) acasă, iar dacă se modifică, cum se modifică? Pe parcursul repetițiilor, m-am lovit de fel și fel de întrebări: cum ne raportăm, noi ca actori la niște personaje (care sunt în foarte mare parte inspirate din realitate) care au trăit fracturi pe care unii dintre noi le-au simțit direct, iar alții doar le-au intuit.
—Sabina Lazăr
